Veneam de la piaţă şi mergeam spre casă (asta ca să fie foarte clar răspunsul la măcar două din întrebările alea filozofice Cine sîntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?). Trece pe lîngă mine o ţigancă, vînzătoare de flori, şi mă întreabă: Domnu, nu cumpăraţi flori? Zic: Nu. La care ea: Da’ de ce?
Ce dracu să mai răspunzi la aşa tupeu?
Peste nici 5 minute stăteam în staţie la tramvai şi văd o mămică cu un copilaş de mînă. Ăsta micu se uita cu jind la punga cu kilu meu de struguri. Îl întreb dacă vrea şi el (mă rog, mai mult ca să am acceptul mămicii) şi ăsta începe să bălească. Bag mîna în pungă şi dau să rup o bucată de ciorchine. (Erau ciorchini din ăia mari, doi la kil). La care femeia (asta era româncă, nu ţigancă) zice: Hai domle, dă-i tot ciorchinele, ce dracu te zgîrceşti!
Iarăşi, ce să mai răspunzi la aşa tupeu?
A, da, ar fi un răspuns: Muriţi mă cu toţii, dă-vă dreq de nesimţiţi!
Există o stratagemă de mituire extrem de interesantă în cadrul unor firme româneşti: mituire nedeclarată ca efect al unui şantaj nedeclarat. Mai precis, se dă un angajat al firmei. Acesta poate fi o valoare sau o nonvaloare.
Şi, la un moment dat, angajatul ăsta ameninţă că îşi dă demisie, sau chiar îşi dă efectiv demisia (caz în care cei sau cele de la Resurse Umane nu preiau chiari mediat cererea, mai lasă un timp de reflexie la mijloc).
Acuma, dacă angajatul e o nonvaloare, şi dacă firma se respectă, nu vor exista probleme. El va fi lăsat să plece, eventuale cu urări de Good Riddance, Călătorie Sprîncenată sau Bon Debarras, funcţie de fudulia celui ce face urarea.
Dacă angajatul este o competenţă pe domeniul lui, un „bun al firmei” (asset, zic anglofonii), atunci începe dansul. Firma va veni cu o contraofertă: dacă angajatul se duce la salariu mai mare, firma va plusa şi ea la salariu (chit că cu numai o lună în urmă i-a refuzat o mărire pe motiv de „criză, domle!”). Dacă este nemulţumit că nu are suficiente resurse (adică subordonaţi) la dispoziţie pentru a-şi duce la bun sfîrşit proiectele asignate, brusc firma constată că se pot face angajări, chiar dacă pînă atunci CV-urile candidaţilor erau aruncate direct la coş. Dacă omul e supărat că meritele nu-i sînt recunoscute, fireşte că şefii de pe verticala lui ierarhică vor veni să-i strîngă mîna şi să-i mulţumească pentru efortul depus, şi dacă e cazul va fi promovat, pus pe tabloul de onoare sau în revista firmei.
Întrebarea care trebuie pusă este: de ce atît de tîrziu? De ce angajatul trebuie să recurgă la şantaj (pentru că asta este, şantaj, fie că este dorit sau nedorit) pentru a obţine nişte chestii care se pare că erau acolo, dar nu pentru el?
Dacă angajatul are coloană vertebrală, el va refuza mita şi-şi va vedea de drum. Dacă nu ... se prea poate să constate ulterior că minunatele cîntece de sirenă chiar asta sînt, cîntece de sirenă amăgitoare. Şi-şi va depune demisia şi a doua oară. De data asta definitiv.
Era pe vremuri un banc despre cele 7 minuni din comunism:
1. Toata lumea avea de lucru.
2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic
5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau..
7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.
Punctele 1 şi 2 sînt extrem de interesante – şi reale. Comuniştii băgau pe toată lumea în cîmpul muncii, deşi nu era nevoie. Acelaşi lucru o face şi capitalismul: în continuare nu este nevoie de atît amar de lume în cîmpul muncii, totuşi sînt inventat meserii (chiar bănoase) pentru ca oamenii să fie ţinuţi ocupaţi. Din păcate, spre deosebire de comunism unde acei oameni care frecau mentau NU aveau nevoie de vreo resursă, consumînd doar timp (mai la o bîrfă, mai la un nechezol) şi electricitatea necesară iluminării şi, uneori, încălzirii, în capitalism muncitorii inutili papă o groază de resurse – şi cînd zic resurse mă refer la resurse materiale adevărate, lemn, minereuri, petrol, gaz metan, electricitate la greu, şi aşa mai departe.
Tipii aceştia produc un mare Zero pentru societate, numai că societatea, în mărinimia ei, a decis că în ciuda evidenţei munca lor ar trebui răsplătită. Şi sînt o grămadă ... oameni de HR, de PR, de marketing, adjuncţi, agenţi de teren, şefi şi şefuţi şi băgători de seamă şi ajutori de băgători de seamă, toţi împăunaţi cu titluri pompoase şi cu contribuţii cvasinule la bunul mers al lumii. (În mare parte şi eu sînt unul din ăştia, din păcate :( ...).
Şi mai avea comunismul, cel românesc cel puţin, o mare calitate: vrînd să fie autarhic şi autosuficient, îi punea pe oameni să recicleze o grămadă de chestii (chiar şi hîrtia igienică care trebuia dusă la Nufărul, dacă e să dăm crezare unui alt banc). Dar despre asta, în episodul viitor.
Mda, revenind la problemele de esenţă ale tulburărilor de stradă londoneze, ceea ce s-a întîmplat acolo este încă un semn al dizarmoniilor din lumea asta mare. Nu faptul că există săracie (justificată) şi ultrabogăţie (nejustificată în cele mai multe cazuri). Nu lipsa locurilor de muncă într-un capitalism mai mult sau mai puţin sălbatic. Ci faptul că sîntem prea mulţu, prea consumerişti, prea angajaţi în activităţi inutile. Sînt o grămadă de joburi total tîmpite – dar bine plătite – care nu aduc nici un plus societăţii. În schimb, acele meserii „de bază”, legate de agricultură, construcţii, încălzire, care adresează nevoi umane din „core” (nu ştiu cum s-o zic mai bine în româneşte), sînt pe nedrept uitate sau dispreţuite. Se pare însă că în curînd toate muncile superficiale, indirect productive (şi cînd zic asta mă gîndesc la o indirectare de nivel 3-4-5, ceva de genul „eu administrez serverul care conţine baza de date care permite luarea comenzilor şi facturarea pentru produsele de curăţenie care îmi fac casa lună”) vor fi mult restrînse (să vezi atunci şomaj!). Clar, vom trăi vremuri interesante.
O chestie mai mult sau mai puțin amuzantă din politica românească: un fost sediu de partid cu o denumire din aia pompoasă (Garda revoluției Române) ajuns dărăpănătură - iar partidul probabil că nu mai există de mult, a păpat banii primiți de la stat ca alocație pentru mișcările politice, acu mulți-mulți ani, a înscris poate și o listă cu 2-3 candidați la scrutinul de alegeri electorale, și apoi s-a autodesființat. Tipic românesc, aș zice ... Remarcați și numele pieței, practic avem și noi în București o Place de la Concorde neaoșă. 
Cît de greu ar fi pentru o echipă de hingheri hotărîtă să scoată din joc această haită? Corolar: ce s-ar întîmpla dacă un copil scăpat de sub supraveghere s-ar tot duce pe iarbă și ar fi atacat de acești maidanezi? Păi ce să se întîmple, se prea poate să se lase cu mutilare pe viață și cu căutarea de scuze și pasat de pisică din partea celor responsabili.
Azi sînt șapte rînduri și o poză. Cam așa arată toți stîlpii de iluminat public din București, cu circuitele expuse vederii, pradă intemperiilor. De ce? Pentru că țiganii, această specie umană hoață, fură placa de metal care ar trebui să se afle acolo pentru a o revinde ca fier vechi șla centrele de colectare. (Sper că tribunalul ăla al lor nou înființat să se ocupe și de asemenea delicte: să le pedepsească de exemplu cu tăierea mîinilor). Acestea fiind zise, e oare de mirare că 85% din români nu vor să aibă deloc de-a face cu țiganii?
