Există o stratagemă de mituire extrem de interesantă în cadrul unor firme româneşti: mituire nedeclarată ca efect al unui şantaj nedeclarat. Mai precis, se dă un angajat al firmei. Acesta poate fi o valoare sau o nonvaloare.
Şi, la un moment dat, angajatul ăsta ameninţă că îşi dă demisie, sau chiar îşi dă efectiv demisia (caz în care cei sau cele de la Resurse Umane nu preiau chiari mediat cererea, mai lasă un timp de reflexie la mijloc).
Acuma, dacă angajatul e o nonvaloare, şi dacă firma se respectă, nu vor exista probleme. El va fi lăsat să plece, eventuale cu urări de Good Riddance, Călătorie Sprîncenată sau Bon Debarras, funcţie de fudulia celui ce face urarea.
Dacă angajatul este o competenţă pe domeniul lui, un „bun al firmei” (asset, zic anglofonii), atunci începe dansul. Firma va veni cu o contraofertă: dacă angajatul se duce la salariu mai mare, firma va plusa şi ea la salariu (chit că cu numai o lună în urmă i-a refuzat o mărire pe motiv de „criză, domle!”). Dacă este nemulţumit că nu are suficiente resurse (adică subordonaţi) la dispoziţie pentru a-şi duce la bun sfîrşit proiectele asignate, brusc firma constată că se pot face angajări, chiar dacă pînă atunci CV-urile candidaţilor erau aruncate direct la coş. Dacă omul e supărat că meritele nu-i sînt recunoscute, fireşte că şefii de pe verticala lui ierarhică vor veni să-i strîngă mîna şi să-i mulţumească pentru efortul depus, şi dacă e cazul va fi promovat, pus pe tabloul de onoare sau în revista firmei.
Întrebarea care trebuie pusă este: de ce atît de tîrziu? De ce angajatul trebuie să recurgă la şantaj (pentru că asta este, şantaj, fie că este dorit sau nedorit) pentru a obţine nişte chestii care se pare că erau acolo, dar nu pentru el?
Dacă angajatul are coloană vertebrală, el va refuza mita şi-şi va vedea de drum. Dacă nu ... se prea poate să constate ulterior că minunatele cîntece de sirenă chiar asta sînt, cîntece de sirenă amăgitoare. Şi-şi va depune demisia şi a doua oară. De data asta definitiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu