Povestea unei bănci (1)

Mda, am întîrziat mai mult de o zi-două cu povestea despre banca aia din Herăstrău. Cred că e un mod de autoprotejare în fața cretinismelor zilnice.

Hai să vedem totuși despre ce era vorba.

Povestea începe într-o vineri seara în magazinul Altex de sus de la Unirea. Îl știi, la etajul trei ... Mai intru din cînd în cînd acolo să mă uit la noutățile din secțiunile de jocuri și filme. (Nu sînt multe, modifocările în stoc sînt lente, dar asta e altă poveste, vorba lui nea R.K.). Cum stăteam io acolo și încercam să decid ce e nou, ce e ieftin și ce e bun - cele trei caracteristici nu se suprapun niciodată - vin vreo patru baieți de 13-14 ani (nu cred că trecuseră de generală) și încep să se joace p-acolo. Îi durea fix în pix de titlurile afișate, ei erau în gașcă și erau cei mai tari. Unul din ei, cel mai tembel, lua și înclina titluri de XBox înspre în față (poziția lor normală este spre în spate) astfel încît să se sprijine doar pe opritoarea de plastic frontală. Nu știu cîți ați văzut modul de expunere al cutiilor de jocuri; poanta era că următorul client avea toate șansele ca doar prin simpla atingere a unei cutii să răstoarne tot rîndul și să trimită pe jos jocurile.

La început m-am făcut că nu văd, în ideea că magazinul are responsabili de raion și firmă de securitate.

Într-adevăr, un bou din ăsta de responsabil stătea placid la capătul raionului și se uita. Placid, firește.

Pînă la urmă, unul din micii bivoli nu s-a uitat oe unde merge și a intrat direct în mine. L-am ajutat și eu, interpunîndu-mă pe traiectorie. Și atunci m-am luat de ei. L-am urecheat la propriu pe tembelul care făcuse aranjamentele alea instabile, tipul a fost receptiv și le-a întors în starea inițială. Ăilalți se cam căcaseră pe ei. Gașcă de rahat, ce să zic ... mai mult cu gura, mai puțin cu fapta.

Există totuși speranță pentru ei, cum ziceam, au fost receptivi.

Ce e trist e că responsabilul ăla - și el un puști la vreo 20-22 de ani - a luat atitudine, Împotriva mea. Că de ce mă iau de bieții copii. Că sînt niște copii.

Ei, Paștele mă-tii! I-am explicat cît mai calm că el, responsabilul, e un simplu dobitoc care nu-și face treaba pentru care e plătit. Că peste puțină vreme va avea o problemă cu rafturile care se vor duce la vale. Dar el o ținea pe-a lui.

A venit și omul cu securitatea magazinului, atras pesemne de zgomot. Atitudine identică. Să-i las în pace pe bieții copii. doar n-au făcut nimic rău, nu-i așa? N-am mai stat să-i explic ce și cum, i-am zis doar că de acum înainte n-au decît să se spele pe cap și să facă ce-or ști cu derbedeii de soiul ăsta care, lăsați de capul lor, or să prindă curaj și o să-și permită tot mai multe, atît la ei în magazin cît și în societate în general. (Și am dovedit practic faptul că pentru a-i opri de pe panta descendant-antisocială e suficientă un pic de fermitate).

I-am mai servit și chestia aia cu Facerea de bine e futere de mumă, teoremă pe care în curînd o să o ridic la rangul de axiomă personală, și apoi am ieșit din Altex. Nu dealta, dar mă așteptam din clipă în clipă să fiu imobilizat de către omul cu securitatea (pe dracu, era și ăla un tinerel de vîrsta a doua intrat bine în a treia, n-avea nici o șansă), pentru tulburarea liniștii publice, molestarea de copii sau poate chiar pedofilie, mai știi?!? În această epocă a drepturilor omului greșit înțelese și prost aplicate, totul e posibil.

Și rezolvarea era atît de simplă .. citeva cuvinte bine simțite, două bice pe spinare și gata! comportamentul nașpa este eradicat. Dar dacă părinții n-au făcut-o la timpul potrivit, cine s-o facă? eu, un străin?

(va urma ...)