Cum, frate, să faci promoție socială la o chestie care chipurile curăță mațu' de diversele minuni acumulate acolo din cauză că băgăm în noi ca sparții?!? Bieții oameni care trăiesc cu mai puțin 800 de lei pe lună n-au nici după ce bea apă, care va să zică colonul lor e nou-nouț, frumos și strălucitor, practic nefolosit. La ce naiba le-ar mai trebui lor acest pseudomedicament?!?
Veneam de la piaţă şi mergeam spre casă (asta ca să fie foarte clar răspunsul la măcar două din întrebările alea filozofice Cine sîntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?). Trece pe lîngă mine o ţigancă, vînzătoare de flori, şi mă întreabă: Domnu, nu cumpăraţi flori? Zic: Nu. La care ea: Da’ de ce?
Ce dracu să mai răspunzi la aşa tupeu?
Peste nici 5 minute stăteam în staţie la tramvai şi văd o mămică cu un copilaş de mînă. Ăsta micu se uita cu jind la punga cu kilu meu de struguri. Îl întreb dacă vrea şi el (mă rog, mai mult ca să am acceptul mămicii) şi ăsta începe să bălească. Bag mîna în pungă şi dau să rup o bucată de ciorchine. (Erau ciorchini din ăia mari, doi la kil). La care femeia (asta era româncă, nu ţigancă) zice: Hai domle, dă-i tot ciorchinele, ce dracu te zgîrceşti!
Iarăşi, ce să mai răspunzi la aşa tupeu?
A, da, ar fi un răspuns: Muriţi mă cu toţii, dă-vă dreq de nesimţiţi!
Există o stratagemă de mituire extrem de interesantă în cadrul unor firme româneşti: mituire nedeclarată ca efect al unui şantaj nedeclarat. Mai precis, se dă un angajat al firmei. Acesta poate fi o valoare sau o nonvaloare.
Şi, la un moment dat, angajatul ăsta ameninţă că îşi dă demisie, sau chiar îşi dă efectiv demisia (caz în care cei sau cele de la Resurse Umane nu preiau chiari mediat cererea, mai lasă un timp de reflexie la mijloc).
Acuma, dacă angajatul e o nonvaloare, şi dacă firma se respectă, nu vor exista probleme. El va fi lăsat să plece, eventuale cu urări de Good Riddance, Călătorie Sprîncenată sau Bon Debarras, funcţie de fudulia celui ce face urarea.
Dacă angajatul este o competenţă pe domeniul lui, un „bun al firmei” (asset, zic anglofonii), atunci începe dansul. Firma va veni cu o contraofertă: dacă angajatul se duce la salariu mai mare, firma va plusa şi ea la salariu (chit că cu numai o lună în urmă i-a refuzat o mărire pe motiv de „criză, domle!”). Dacă este nemulţumit că nu are suficiente resurse (adică subordonaţi) la dispoziţie pentru a-şi duce la bun sfîrşit proiectele asignate, brusc firma constată că se pot face angajări, chiar dacă pînă atunci CV-urile candidaţilor erau aruncate direct la coş. Dacă omul e supărat că meritele nu-i sînt recunoscute, fireşte că şefii de pe verticala lui ierarhică vor veni să-i strîngă mîna şi să-i mulţumească pentru efortul depus, şi dacă e cazul va fi promovat, pus pe tabloul de onoare sau în revista firmei.
Întrebarea care trebuie pusă este: de ce atît de tîrziu? De ce angajatul trebuie să recurgă la şantaj (pentru că asta este, şantaj, fie că este dorit sau nedorit) pentru a obţine nişte chestii care se pare că erau acolo, dar nu pentru el?
Dacă angajatul are coloană vertebrală, el va refuza mita şi-şi va vedea de drum. Dacă nu ... se prea poate să constate ulterior că minunatele cîntece de sirenă chiar asta sînt, cîntece de sirenă amăgitoare. Şi-şi va depune demisia şi a doua oară. De data asta definitiv.
Era pe vremuri un banc despre cele 7 minuni din comunism:
1. Toata lumea avea de lucru.
2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic
5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau..
7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.
Punctele 1 şi 2 sînt extrem de interesante – şi reale. Comuniştii băgau pe toată lumea în cîmpul muncii, deşi nu era nevoie. Acelaşi lucru o face şi capitalismul: în continuare nu este nevoie de atît amar de lume în cîmpul muncii, totuşi sînt inventat meserii (chiar bănoase) pentru ca oamenii să fie ţinuţi ocupaţi. Din păcate, spre deosebire de comunism unde acei oameni care frecau mentau NU aveau nevoie de vreo resursă, consumînd doar timp (mai la o bîrfă, mai la un nechezol) şi electricitatea necesară iluminării şi, uneori, încălzirii, în capitalism muncitorii inutili papă o groază de resurse – şi cînd zic resurse mă refer la resurse materiale adevărate, lemn, minereuri, petrol, gaz metan, electricitate la greu, şi aşa mai departe.
Tipii aceştia produc un mare Zero pentru societate, numai că societatea, în mărinimia ei, a decis că în ciuda evidenţei munca lor ar trebui răsplătită. Şi sînt o grămadă ... oameni de HR, de PR, de marketing, adjuncţi, agenţi de teren, şefi şi şefuţi şi băgători de seamă şi ajutori de băgători de seamă, toţi împăunaţi cu titluri pompoase şi cu contribuţii cvasinule la bunul mers al lumii. (În mare parte şi eu sînt unul din ăştia, din păcate :( ...).
Şi mai avea comunismul, cel românesc cel puţin, o mare calitate: vrînd să fie autarhic şi autosuficient, îi punea pe oameni să recicleze o grămadă de chestii (chiar şi hîrtia igienică care trebuia dusă la Nufărul, dacă e să dăm crezare unui alt banc). Dar despre asta, în episodul viitor.
